Compresia planurilor – potenţialul creativ al unui teleobiectiv

Cred că nu există fotograf la început de drum să nu îşi dorească un teleobiectiv în trusa foto. Ideea de a putea fotografia un subiect aflat la o distanţă destul de mare este foarte tentantă, fie că vorbim de păsări, animale şi tot ce ţine de partea de wildlife, fie că vorbim despre fotografiatul oamenilor pe stradă atunci când nu ai suficient curaj sau încredere să te apropii destul de mult de ei. Dacă mai adaugi şi faptul că distanţa focală mare a unui teleobiectiv te ajută să obţii şi o profunzime de câmp mică, atunci tentaţia devine şi mai mare.

Există însă o caracteristică a unui obiectiv tele care este de multe ori ignorată sau mai puţin ştiută, dar care are un potenţial creativ enorm : compresia planurilor. Mai exact, cu cât distanţa focală este mai mare, cu atât lucrurile aflate în planuri diferite par mult mai apropiate unele de altele. Este practic opusul a ceea ce face un obiectiv ultra wide, care măreşte planul apropiat şi dă impresia de spaţialitate, amplificând distanţele dintre planuri.

Dacă la 200 de mm efectul compresiei planurilor este interesant, la focale de peste 400 mm devine deja fascinant. Ceea ce trebuie să înţelegem , ca fotografi, este faptul că lentila unui obiectiv ne permite să vedem lucrurile altfel decât cu ochiul liber, şi în felul acesta putem compune un cadru din elemente aflate în locuri extrem de îndepărtate unul de altul. Dar hai să vedem căteva exemple concrete.

Un efect al compresiei este faptul că proporţiile sunt altfel decât le vezi cu ochiul liber. Dacă ai fost vreodată fascinat de silueta unui om încadrată de soare, sau daca ai văzut soarele sau luna în cadru foarte mari în raport cu o clădire sau alte elemente , ei bine acele fotografii sunt făcute cu un obiectiv cu distanţă focală mare, adică un teleobiectiv.

Un alt avantaj al teleobiectivului este acela că îţi permite să foloseşti un background foarte îndepărtat pentru subiectul tău, iar acel fundal se vede în fotografie ca şi cum ar fi imediat în spatele subiectului. Deci când căutăm un fundal potrivit pentru un portret, de exemplu, nu e musai să fie unul la 2,3 metri în spate, ne putem uita şi la ceva mult mai îndepărtat, care, fiind şi în afara profunzimii de câmp, se va vedea foarte fain. Putem folosi munţii plini de zăpadă pentru a avea un background superb într-o fotografie cu o mireasă sau cu un cuplu ( eu am făcut o astfel de poză cu munţii în fundal pe un deal de lângă Sibiu, doar că am avut ca subiect o oaie, nu o mireasă... 😊 asta e, atât s-a putut ).

La o şedinţă de portret în oraş, putem folosi un banner publicitar sau faţada unei clădiri mai îndepărtate pentru a crea un fundal curat sau geometric. Şi cerul, dacă are nori frumoşi pe el, arată foarte intersant ca background când fotografiem cu tele. Ceea ce contează cel mai mult este să ne obişnuim cu felul în care diferite distanţe focale afectează imaginea şi să ne antrenăm ochiul să “vadă” prin obiectiv, chiar înainte de a pune aparatul la ochi. Şi asta se face prin cunoaşterea tehnicii şi exerciţiu.

Cu toate avantajele şi tentaţiile lui, teleobiectivul are nişte limitări pe care trebuie să le înţelegem corect. Cu cât distanţa focală este mai mare, cu atât timpul de expunere trebuie să fie mai scurt, atunci când fotografiem din mână, altfel riscăm să avem fotografia neclară. O distanţă focală de 500 mm necesită un timp de expunere de 1/500 , deşi se recomandă şi un timp chiar de 2 ori mai scurt. Dar chiar şi la 1/500, cu o diagrafmă de 5,6 ( teleobiectivele nu au diafragme foarte deschise), şi dacă ai un aparat entry level, la care nu poţi ridica ISO foarte mult, asta înseamnă că vei avea probleme cu expunerea când lumina este un pic mai slabă. De aceea un obiectiv cu focală fixă de 50 mm f1.8 pentru aparate în format DX sau 85 mm f1.8 pe format full frame sunt obiective mult mai potrivite şi mai versatile pentru fotografia de portret, cu toate că suspini după un teleobiectiv.